Vadim vs. Clinton

Vadim vs. Clinton

Die Welt a publicat recent un articol in care explica succesul naucitor al lui Trump ca revolta a precariatului. In special cel alb si care nu apartine vreunei categorii discriminate istoric (migranti, persoane de culoare, persoane cu dizabilitati, femei). Adica in general barbatii albi din clasa de jos. Explicatia ar sta in revolutia culturala pe care Occidentul, inspirat de revolutia franceza, a inceput-o la sfarsitul sec. XIX, si care a schimbat complet fata societatii: anume, trecerea de la recunoasterea sociala bazata pe titlurile nobile, la cea bazata pe educatie si pe capacitatea si vointa individului, indiferent de origini sociale, de a-si cultiva si dezvolta calitatile intelectuale si abilitatile de tot felul. Education, skills and competences.

Explica Alan Posener, autorul articolului cum aceasta cultura noua a dezvoltarii personale prin educatia propriului intelect si a personalitatii a fost promovata intens de Hollywood, principala institutie americana de propaganda cultural-politica. If you fail, that’s your own fault. Iar barbatii albi saraci si needucati americani nu dispun de nici o scuza pentru esec, asa cum ar putea dispune o persoana de culoare sau o femeie (sau taranii din sec. XVIII a caror conditie era decisa inainte sa se nasca si asa ramanea pana la moarte).

Posener isi leaga argumentul de cartea “The Rise of the Meritocracy” a sociologului britanic Michael Dunlop Young, scrisa acum vreo 50 de ani. Young a scris-o mai degraba ca o satira sociala, in care prevedea si anul exact al revoltei impotriva elitelor: 2034. Posibil sa se fi inselat doar la numar. Intr-un alt articol, pe care Young insusi l-a scris in The Guardian, el explica cum sistemul bazat pe merit, vazut la inceput ca o sansa pentru cei fara mijloace si pedigree social sa se integreze in societate si sa ajunga in pozitii importante, a devenit intre timp o meritocratie, in care “masina educatiei” a construit o noua clasa, din ce in ce mai redusa numeric, care a invatat (sic!) din ce in ce mai bine sa excluda majoritatea din cercul privilegiilor. Aceasta noua clasa a reusit sa acapareze mai toate resursele si are capacitatea de a se reproduce ad infinitum. Merite si bani se favorizeaza reciproc, multi dintre saraci sint ejectati  deja de la 7 ani din sistemul de promovare si privilegii in functie de merit. Noii “aristocrati” ai meritului au pierdut la randul lor simtul raspunderii si al justei masuri: toate privilegiile pe care le dobandesc, functii acumulate, salarii astronomice, voturi politice etc. sunt justificate de convingerea dobandita ca ele sunt pe merit.

Aveam 16 ani in 1989, eram un elev sarac dintr-o familia saraca locuind intr-un cartier sarac. Eram insa multi in situatia asta, iar invatatura chiar era o componenta importante a reusitei sociale. Ea nu se combina cu finantele – averile erau interzise -, ci eventual cu devotamentul pentru dogma si cauza comuniste. Devotament mai mult sau mai putin de voie, mai mult sau mai putin efectiv. Daca puneai mana pe carte si reuseai sa eschivezi confiscarea demnitatii devenind turnator, aveai totusi sanse destul de mari sa reusesti social, sa devii profesor, medic, inginer etc. Dupa ’89 am asistat la un cutremur cultural, am fost uluit de cum au devenit oamenii peste noapte interesati de bani in loc de carti. Peste tot in spatiul public concetatenii mei inlocuisera subiectele de discutie culturale cu cele financiare. “Intamplator”, tocmai cei care administrau componenta dogmatica in comunism, au preluat controlul componentei financiare. Asa se face ca eternul FSN, care acopera inca partea cea mai mare a spectrului politic, a conditionat, controlat si pus la punct masina meritocratica de care vorbeste Young. Cu diferenta majora, si care tine de particularitatile istorice pomenite, ca respectiva masina a fost incropita din mers de oameni care nu erau neaparat cei mai educati, ci mai degraba cei mai “devotati” ceausismului.

Ei au inteles incet-incet ca occidentalizarea Romaniei, pe care au decis ei insisi sa o duca la indeplinire fara sa intrebe, si care insemna alinierea la cultura meritocratica de tip occidental, era posibila (si astfel, mentinerea lor la putere) doar daca intrau in jocul diplomelor universitare.

Asa se face ca astazi, 26 de ani dupa, o trasatura importanta a capitalismului romanesc e ca elitele menite sa reproduca puterea si pe ele insele duc lipsa tocmai de ingredientul esential: performanta intelectuala. Locuiesc in Germania si povestea lui Young poate fi usor adaptata aici. Exista o masa importanta de “Proleten” care in general nu reusesc sa-si depaseasca conditia, pe care o mostenesc la randul lor copiii. Dar elitele sunt asa cum scrie la cartea culturii occidentale moderne: oameni extraordinar de bine pregatiti, la fel de avizi de putere ca la noi, dar care macar sunt capabili sa construiasca si sa mentina o societate functionala. In Romania lupta e dura: intre FSN-ul inter-generational si noua clasa de elite pe bune, promovata in ultimii ani. Ciolos vs. Ponta. Elevul silitor, (re)venit din occidentul genuin sa preia puterea de la Copiutza. Intamplator, cel care i-a luat in sfarsit diploma folosita pe post de frunza e fostul meu profesor de logica, dl. Mircea Dumitru. E si primul ministru in ale carui bune intentii imi pun increderea cvasi-totala (ca filozof am invatat sa pastrez mereu un gram de indoiala pentru zile negre)

Dar nu la Mircea Dumitru doream sa ajung, el e in acelasi timp un semn de insanatosire si (involuntar) un general victorios intr-un razboi de lunga durata intre doua grupuri care isi disputa puterea in Romania. Eu imi doresc ca el si alti viitori ministri, precum si soldatii care se bat sa ocupe incinta Parlamentului, sa mai arunce un ochi si spre masa enorma de exclusi. Altfel va veni poate o zi cand ei nu vor mai fi manevrabili si nici macar un Iliescu n-o sa ne mai scape de Vadimi. La fel cum zilele astea votantii lui Trump par sa nu mai poata fi convinsi sa treaca de partea “binelui” liderat de Clinton si compania.

 

 

 

 

3 thoughts on “Vadim vs. Clinton

  1. Raspunderea elitelor, problema autoritatii morale…hm, sa vedem cum a fost receptata aceasta problema in cazul mult mai prozaic al refuzului Simonei Halep de a merge la Rio: unii au sustinut ca nimeni nu i-a “dat bani” sa faca tenis (deci e haiduc forever), ceilalti au luat masca (de carnaval) a dezamagitului: nu se asteptau la asta de la un “bun roman” (pentru ca nu-i asa, orice haiduc mai da si ceva inapoi). Nici una din tabere nu a pus degetul pe problema (trista) a conditionarii accesului la educatie (fie ea si sportiva). Problema pe care o semnalez in articolul tau si la care rezonez. Poate singura … 🙂

  2. da e foarte frumos exemplul sportivilor, mai ales al jucatoarilor de tenis, un joc individual, deci mai putin pretabil la efuziuni patriotice precum fotbalul. Acesta din urma este scena principala a catarsisului pentru instinctele agresive si cele patriotice. Acolo il inteleg si ma las si eu dus de valul de emotii:-)
    La tenis insa n-am inteles niciodata pretentiile de reprezentare. Inteleg ca “baietii nostri” lupta pentru “noi”, chiar si cand nu e joc de nationala, Dar la un joc individual cum e tenisul, mi se pare mai putin evidenta ideea de reprezentare. Sunt oameni cu o profesie ca oricare alta, care incearca sa devina elite, pentru glorie si bani. Asa, putem cere si medicului echipei sa nu renunte la Rio din cauza virusului Zika, pentru ca si la formarea lui au contribuit impozitele noastre (partial)…
    Anyway, mi se pare un exemplu complicat, desi prozaic, si in mod ciudat intuitiile mele sunt mai degraba neclare in cazul asta 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *